Review: Jocurile Destinului de Douglas Kennedy

JOCURILE DESTINULUI

 Douglas Kennedy

Titlul original: The Pursuit of Happiness
Publicată în Mai 2014 la Editura TREI
Număr de pagini: 720
Gen: Dramă/Romance/Ficţiune
Tip copertă: Broşată
Sinopsis:
  Fii alături de Sara şi familia ei în Manhattan la o petrecere în ajunul Zilei Recunoştinţei. Este 1945 şi războiul s-a terminat, deci cheful de viaţă şi de distracţie e mai mare ca oricând! Dar un musafir nepoftit tulbură seara şi inima Sarei. Şansa de a se întâlni şi alegerile pe care cei doi le fac din acel moment vor avea consecinţe profunde asupra lor şi asupra celor dragi. Drumul fericirii îi cheamă, dar Sara merge pe el cu lacrimi în ochi.
Jocurile destinului este o superbă poveste de dragoste, o poveste despre loialitate şi despre întorsăturile ciudate ale destinului.
 Părerea editorialelor: 
 "Un adevărat triumf!"- Mail on Sunday
  "Scriitura lui Kennedy este de-a dreptul captivantă, construind cu măiestrie poveşti despre dragoste şi trădare, cu un final tulburător."- The Observer
 Despre scriitor:
  Autorul, Douglas Kennedy- s-a născut în Manhattan în 1955, a călătorit enorm, locuind mai mulţi ani în Australia, apoi în Irlanda. Trăieşte la Londra cu soţia sa şi cei doi copii, dar petrece o mare parte din an la reşedinţele sale din SUA, Germania sau Franţa. De acelaşi autor, la Editura TREI au mai fost publicate: Clipa, O relaţie specială, Nu pleca..., Cinci zile, Tentaţia, Farmecul discret al vieţii conjugale.

Mulţumesc EDITURA TREI pentru oportunitatea oferită. 

Dacă v-am convins şi sunteţi tentaţi să o citiţi, o puteţi comanda de AICI

Părerea mea:
     Destinul este cel care ne joacă diferite feste, el este cel care uneori ne poartă pe culmi înalte făcându-ne sa trăim diferit de ceea ce ne dorim cu adevărat. Cred că nu există om care să nu se fi întrebat măcar odată în viaţă: cum ar fi fost viaţa dacă nu intervenea destinul.

 "Nu facem ce ar trebui;

  Facem ce nu ar trebui;

   Şi ne bizuim pe gândul 

                                Că şansa ne va ocroti." - Matthew Arnold

   Jocurile destinului este primul roman scris de Douglas Kennedy pe care l-am citit şi mi s-a părut excelent. Pot spune că mi-a plăcut foarte mult stilul lui iar abordarea este mai mult decât excelentă, are mult talent în a impresiona şi a te face să adori felul lui de-a prezenta povestea de dragoste. A scris despre o poveste romantică, epică şi dramatică, în care a intervenit destinul, pe scurt a făcut o treabă minunată. A demonstrat că este un romancier pe care oricine ar trebui să îl citească cu mare plăcere. Douglas Kennedy aduce la viaţă perioada McCarthy. În povestea sa ne arată prejudecata şi teama sau ignoranţa mass-media în promulgarea idealismului. Cuvintele lui permit cititorului să vadă sacrificiul de care este în stare un om pentru a-şi salva şi apăra familia, aducând în prim plan libertatea de exprimare şi de gândire şi îmbinând politica cu dramatica şi previzibila poveste de dragoste.
  Acesta este unul dintre fragmentele mele preferate. Prin aceste cuvinte autorul m-a făcut încă de la început să nu las cartea din mână şi să mă rup de realitate pentru două zile. Două zile care nu ştiu cum şi când au trecut, două zile în care vroiam doar să fiu cât mai prezentă în viaţa personajelor, puternice şi doream să aflu finalul care, atunci când a sosit m-a dezamăgit deoarece vroiam mai mult, vroiam o continuare, nu vroiam să mă despart de Jocurile Destinului.

"O privire critică, vigilentă, uşor melancolică. Dar cine nu este melancolic la un asemenea eveniment?..... Se spune că înmormântările sunt pentru cei vii. Al naibii de adevărat! Pentru că nu îi plângem doar pe răposaţi. Ne jelim şi pe noi. Jelim efemeritatea brutală a vieţii. Lipsa ei acută de semnificaţie. Ne tânguim pentru felul în care ne-am împotmolit de-a lungul anilor, ca nişte turişti fără hartă, greşind la fiecare cotitură a drumului."

   Din punctul meu de vedere romanul este bine scris, aproape de realitate, descrie o perioadă din istoria americanilor care a marcat şi a distrus multe vieţi şi nu va putea fi uitată niciodată. Este o poveste de dramă epică cu perspective istorice în care o poveste de dragoste este împletită cu alegerile pe care le facem în viaţă, cu deciziile pe care le luăm atunci când suntem puşi în faţa destinului. Totul începe în prezent fiind purtaţi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial, când multe familii au avut de suferit şi s-au înfruntat cu diferite nedreptăţi ale vieţii din acea perioadă. Vieţile împletite a două femei, din două medii şi epoci total diferite, două destine la fel de remarcabile şi de triste m-au lăsat la sfârşit cu imposibilitatea de-a avea curajul să o las din mână.Dar după ce am lecturat-o am rămas cu o serie de întrebări: Oare destinul poate fi aşa de crud uneori? Oare a fost vreodată aşa ceva? Oare cum au putut trăi oamenii în acea perioadă? Oare se gândeau că vor avea parte de un viitor mai bun? Recunosc, citind acest roman am primit o lecţie de viaţă şi am învăţat că se poate şi mai rău dar cu multă muncă se poate şi mai bine.

"John Joseph Malone. Cunoscut ca şi tatăl meu. 

Care a părăsit această lume, abia când împlinisem un an şi şase luni-

 dar a cărui prezenţă apasă şi acum ca o umbră.

 Cam aşa stau lucrurile cu părinţii: poate că dispar fizic din viaţa ta- poate că nici măcar nu i-ai cunoscut-, dar niciodată nu te eliberezi de ei. 

Aceasta este moştenirea lor cea mai de preţ- 

fie că ne convine sau nu, ei se află în permanenţă lângă noi. 

Şi oricât de tare te-ai scutura, încercând să te desprinzi de ei, nu reuşeşti."

   Sara Smythe, contrar dorinţelor părinţilor ei, conservatori, hotăreşte să se mute în New York unde primeşte o slujbă, cam prost plătită dar importantă ca scriitoare la Revista Life. Eric Smythe este fratele rebel şi deştept al Sarei. El locuieşte de asemenea în New York, vinde asigurări de viaţă, scrie piese de teatru şi susţine politica comunismului, pe atunci "la modă". Amândoi fiind scriitori cu un mare potenţial. Sara îl întâlneşte pe frumosul, jurnalist de război, Jack Malone, la petrecerea de Ziua Recunoştinţei a fratelui ei, de care se îndrăgosteşte la prima vedere. Cei doi fac dragoste în acea noapte, numai că destinul le joacă o festă trimiţându-l pe Jack chiar în dimineaţa următoare departe în zona de război. Ei îşi promit dragoste veşnică şi se înţeleg să îşi scrie de trei ori pe zi pe o perioadă de nouă luni când Jack se va întoarce şi vor întemeia o familie. Dar, din nou destinul intervine şi degeaba Sara îi scrie lui Jack că acesta nu îi trimite niciun răspuns şi de aici pentru săraca Sara, totul se schimbă, totul se strică... Vom vedea, simţi şi experimenta o nouă Sara care va fi purtată până la limite extreme fiind dispusă să facă tot ceea ce este necesar pentru a-şi face dreptate, învăţându-ne pe parcurs o lecţie valoroasă.

"- Dar tu n-o să mori mamă, m-am auzit eu spunând.

S-a întins spre mine şi m-a apucat de mână. 

 - Nu te poţi lupta cu soarta, draga mea.

  - Dar doctorul a zis că poate să mai dureze luni de zile...

  Vocea ei a rămas calmă, bizar de senină.

 - În cel mai bun caz. După părerea mea, maximum trei săptămâni. 

 Ceea ce, sinceră să fiu, e mult mai bine decât m-am aşteptat...

 - Oare chiar trebuie întotdeauna, mamă, să priveşti partea plină a paharului? 

  Doamne, ce naiba m-a apucat?

Am strâns-o tare de mână.

 - N-am vrut să zic asta. Însă...

Mi-a aruncat o privire critică. 

 - Niciodată nu m-ai înţeles cu adevărat, aşa e? m-a întrebat ea."

   La început totul mi se părea a fi un fel de telenovelă dar capacitatea incredibilă a lui Kennedy de-a descrie perspectivele comportamentului uman, şi de-a aduce comentarii concludente cu privire la sensul sau lipsa de sens a vieţii, sau a destinului, au făcut ca totul să devină, pe parcurs tot mai interesant. Kennedy m-a făcut să îl iubesc, să îmi doresc să îi citesc operele minunate pe care le-a scris, reuşind chiar să mă facă curioasă, introducându-mă în viaţa personajelor pe care le descrie cu o mare măestrie. Datorită contextului post-război a Manhattanului, un timp şi loc în care visele pot deveni sau nu realitate, capacitatea scriitorului de-a da cititorului puterea de-a se identifica cu personajele, fac din Jocurile destinului un roman extraordinar.

" Nişte vorbe foarte frumoase pentru a-mi transmite că mama intrase în comă. Fapt care m-a uşurat întru câtva- chiar dacă nu recunoştea, se temea îngrozitor de momentul morţii. De cuvintele finale. Deoarece nu există cuvinte finale potrivite. Oricum nu mă mai putea auzi- aşa că numai eu aş fi beneficiat de orice declaraţii melodramatice de genul"Te iubesc, mami!". În astfel de clipe unice, cuvintele par ieftine. Şi nimic nu poate diminua sentimentul de vinovăţie."

   Recomandare:
  Vrei dovezi că acesta este un roman bun care merită citit? Ce spui de evenimente neanticipate? Sau de adevăruri ascunse şi neplăcute? Dar de observaţii pătrunzătoare şi de examinare nelăcuită a adevărurilor sociale fără indulgenţe sentimentale? Toate acestea sunt şi fac parte din opera lui Douglas Kennedy, Jocurile Destinului. Nu am întâlnit la niciun scriitor de până acum aceste adevăruri care sunt prezente în viaţa noastră. Este cartea care pe mine personal "m-a adus cu picioarele pe pamant". Destinul este cel care ne poarta şi ne oferă şansa de-a merge sau nu mai departe. Doar noi suntem cei care putem spune Nu sau Da în viaţa oferită.

"Trecutul o bântuise pe mama întreaga viaţă. Acum înţelegeam. 

Aşa cum înţelegeam că n-o cunoscusem niciodată cu adevărat. 

De ce n-am observat curajul de a-şi creşte singură cei doi copii?

 De ce n-am sesizat durerea de-i înnora fiecare zi?....

- Şi toate acestea pentru ca eu să nu fiu nevoită să retrăiesc povestea ei...

pentru ca partea a doua a vieţii mele să fie confortabilă, sigură, stabilă........

A răbdat cu stoicism. Fără să realizeze că în felul ei cuminte şi modest devenise o eroină."